Open Access Journal: ISAW Papers
Acum 22 de ore
'La seconde, comme vous le dites,
est que vous connaissez la valeur Des choses, selon qu'elles valent
plus ou moins. Vous ne vous payez point de rêves,
et vous ne vous contentez point d'apparences, et votre commerce est avec les choses réelles, Et par vous toute chose bonne ne
demeure point inutile. Vous êtes hardi, actif, patient,
rusé, opportun, persévérant. Vous êtes calme, vous êtes
prudent, et vous tenez un compte exact de tout ce que vous faites. Et vous ne vous fiez point en vous seul. Mais vous faites ce que vous
pouvez, car vous ne disposez pas des circonstances. Et vous êtes raisonnable, et vous
savez soumettre votre désir à votre raison, et vous savez soumettre votre
raison aussi.
Under the glass portcullis of a theatre Amory stood, watching the first great drops of rain splatter down and flatten to dark stains on the sidewalk. The air became gray and opalescent; a solitary light suddenly outlined a window over the way; then another light; then a hundred more danced and glimmered into vision. Under his feet a thick, iron-studded skylight turned yellow; in the street the lamps of the taxi-cabs sent out glistening sheens along the already black pavement. The unwelcome November rain had perversely stolen the day’s last hour and pawned it with that ancient fence, the night.
The silence of the theatre behind him ended with a curious snapping sound, followed by the heavy roaring of a rising crowd and the interlaced clatter of many voices. The matinee was over.
We artists have taken over-much to heart that old commandment about seeking after the Kingdom of Heaven. Verlaine told me that he had tried to translate ‘In Memoriam,’ but could not because Tennyson was ’too noble, too Anglais, and when he should have been broken-hearted had many reminiscences.’ About that time I found in some English review an essay of his on Shakespeare. ‘I had once a fine Shakespeare,’ he wrote, or some such words, ‘but I have it no longer. I write from memory.’ One wondered in what vicissitude he had sold it, and for what money; and an image of the man rose in the imagination. To be his ordinary self as much as possible, not a scholar or even a reader, that was certainly his pose; and in the lecture he gave at Oxford he insisted ’that the poet should hide nothing of himself,’ though he must speak it all with ’a care of that dignity which should manifest itself, if not in the perfection of form, at all events with an invisible, insensible, but effectual endeavour after this lofty and severe quality, I was about to say this virtue.’ It was this feeling for his own personality, his delight in singing his own life, even more than that life itself, which made the generation I belong to compare him to Villon. It was not till after his death that I understood the meaning his words should have had for me, for while he lived I was interested in nothing but states of mind, lyrical moments, intellectual essences.
For my part, I can remember the moment not when I started doing literary translation (f you study languages at school and university, you’re having to do it all the time) but when I found the translation that set me – I was about to write “going” but really I mean “set me free’”as a literary translator (three decades of it now, principally of French, poetry and drama in the main, and this has to be the perspective – limited – of these thoughts ). The translation was Samuel Beckett’s of Rimbaud’s “Le Bateau ivre”. To be precise, it was just two words in one line of the fourth stanza. There, Beckett showed that the translator must be alive to what is going on behind the words the poet has chosen. Here’s the whole stanza:
La tempête a béni mes éveils maritimes.
Plus léger qu’un bouchon j’ai dansé sur les flots
Qu’on appell e rouleurs éternels de victimes,
Dix nuits, sans regretter l’oeil niais des falots!
We have to be a little more vague in our meaning of Christianity. I think, however, that there are two different items which are quite essential to anybody calling himself a Christian. The first is one of a dogmatic nature -- namely, that you must believe in God and immortality. If you do not believe in those two things, I do not think that you can properly call yourself a Christian. Then, further than that, as the name implies, you must have some kind of belief about Christ. The Mohammedans, for instance, also believe in God and in immortality, and yet they would not call themselves Christians. I think you must have at the very lowest the belief that Christ was, if not divine, at least the best and wisest of men. If you are not going to believe that much about Christ, I do not think you have any right to call yourself a Christian. Of course, there is another sense, which you find in Whitaker's Almanack and in geography books, where the population of the world is said to be divided into Christians, Mohammedans, Buddhists, fetish worshipers, and so on; and in that sense we are all Christians. The geography books count us all in, but that is a purely geographical sense, which I suppose we can ignore.Therefore I take it that when I tell you why I am not a Christian I have to tell you two different things: first, why I do not believe in God and in immortality; and, secondly, why I do not think that Christ was the best and wisest of men, although I grant him a very high degree of moral goodness. But for the successful efforts of unbelievers in the past, I could not take so elastic a definition of Christianity as that. As I said before, in olden days it had a much more full-blooded sense. For instance, it included he belief in hell. Belief in eternal hell-fire was an essential item of Christian belief until pretty recent times. In this country, as you know, it ceased to be an essential item because of a decision of the Privy Council, and from that decision the Archbishop of Canterbury and the Archbishop of York dissented; but in this country our religion is settled by Act of Parliament, and therefore the Privy Council was able to override their Graces and hell was no longer necessary to a Christian. Consequently I shall not insist that a Christian must believe in hell.
"But you must understand that it's abnormal," shouted Ananyev, looking at him almost wrathfully. "If we find means of mounting to the topmost step without the help of the lower ones, then the whole long ladder, that is the whole of life, with its colours, sounds, and thoughts, loses all meaning for us. That at your age such reflections are harmful and absurd, you can see from every step of your rational independent life. Let us suppose you sit down this minute to read Darwin or Shakespeare, you have scarcely read a page before the poison shows itself; and your long life, and Shakespeare, and Darwin, seem to you nonsense, absurdity, because you know you will die, that Shakespeare and Darwin have died too, that their thoughts have not saved them, nor the earth, nor you, and that if life is deprived of meaning in that way, all science, poetry, and exalted thoughts seem only useless diversions, the idle playthings of grown up people; and you leave off reading at the second page. Now, let us suppose that people come to you as an intelligent man and ask your opinion about war, for instance: whether it is desirable, whether it is morally justifiable or not. In answer to that terrible question you merely shrug your shoulders and confine yourself to some commonplace, because for you, with your way of thinking, it makes absolutely no difference whether hundreds of thousands of people die a violent death, or a natural one: the results are the same -- ashes and oblivion. You and I are building a railway line. What's the use, one may ask, of our worrying our heads, inventing, rising above the hackneyed thing, feeling for the workmen, stealing or not stealing, when we know that this railway line will turn to dust within two thousand years, and so on, and so on. . . . You must admit that with such a disastrous way of looking at things there can be no progress, no science, no art, nor even thought itself. We fancy that we are cleverer than the crowd, and than Shakespeare. In reality our thinking leads to nothing because we have no inclination to go down to the lower steps and there is nowhere higher to go, so our brain stands at the freezing point -- neither up nor down;
He remembered that at such times he had been particularly absentminded, and could not discriminate between objects and persons unless he concentrated special attention upon them. He remembered seeing something in the window marked at sixty copecks. Therefore, if the shop existed and if this object were really in the window, it would prove that he had been able to concentrate his attention on this article at a moment when, as a general rule, his absence of mind would have been too great to admit of any such concentration; in fact, very shortly after he had left the railway station in such a state of agitation. So he walked back looking about him for the shop, and his heart beat with intolerable impatience. Ah! here was the very shop, and there was the article marked 60 cop." "Of course, it's sixty copecks," he thought, and certainly worth no more." This idea amused him and he laughed. But it was a hysterical laugh; he was feeling terribly oppressed. He remembered clearly that just here, standing before this window, he had suddenly turned round, just as earlier in the day he had turned and found the dreadful eyes of Rogojin fixed upon him. Convinced, therefore, that in this respect at all events he had been under no delusion, he left the shop and went on.
"Ideologul şi-a dorit să devină ideolog. Mai întâi al comunismului. Pagini strategic “uitate” dovedesc strădania. Neîncrederea unor foşti tovarăşi de drum ai familiei în tânărul vlăstar şi, mai apoi, naţional-comunismul pretorienilor ideologici ceauşişti au limitat aspiraţiile pretendentului. Academia Ştefan Gheorghiu, pe care astăzi — pe bună dreptate – ideologul o ia în derâdere, a fost un loc inaccesibil aspirantului de acum câteva decenii. Şansa lui de a nu-și vedea visul cu ochii – a deveni ideolog comunist în toată puterea cuvântului — a stat în obtuzitatea unor trepăduși. În felul acesta, pe scara ascensiunii, aspirantul nu a ajuns atunci mai sus de o treaptă nesemnificativă. În vreme ce poetul a continuat să creadă că textele sale pot ajuta chipul comunismului să devină unul uman, aspirantul la statutul de ideolog a fost ajutat să plece – liniştit şi confortabil – din România de alţi comunişti. Unii cu față umană – eurocomuniști de tip Santiago Carillo. Nu știm cât de uman ar fi fost chipul comunismului spaniol, dacă în Spania s-ar fi instaurat dictatura comunistă. Ajuns afară, cel căruia i s-a blocat accesul în elita tinerilor ideologi comuniști români a devenit unul dintre cei mai aprigi şi străluciţi critici ai comunismului românesc. Politolog. A scris pagini remarcabile, în care a demontat mecanismul comunist. Poetul nu a avut idei politice. A avut ideea fixă că omul trebuie să fie în centrul politicii. O asemenea obsesie nu putea face casă bună cu dependenţa poetului faţă de singura idee politică posibilă în acei ani în România, idee care nu avea în centrul ei decât un singur om. Şi acela nu era poetul, ci dictatorul."
'...Pe vremea aceea, a şuta într-o minge pe un stadion din Craiova era precum rostise J.F. Kennedy, în inima Berlinului, Ich bin ein Berliner. N-am să uit niciodată – şi nu am o explicaţie cum de aşa ceva fu posibil în era ceauşistă – că, după şuturile lui Păunescu în acea minge, peluza stadionului a început să strige Păunescu-al nostru e / Cel mai bun din resere. Un refren care lui i-o fi plăcut, cred – dar şi unul care, printr-un mănunchi de invidii, vanităţi şi slăbiciuni (şi ale altora, şi ale lui), l-a condus la excomunicare politică în vara lui ’85, cînd Păunescu a pierdut revista, emisiunea radio şi cenaclul. Într-o vreme în care conceptul de vedetă era trecut la index, el era o vedetă care tuna pe stadioane pînă noaptea tîrziu, recitînd versuri sau slogane care, în gura lui şi-n mintea noastră, chiar sunau mobilizator (măcar cîteva ore, după care vraja se spărgea). Într-o seară de primăvară, tot la un cenaclu, un tînăr din tribună a luat un steag şi a dat să intre în arenă. Miliţienii i-au ieşit în cale şi l-au blocat. Şi Păunescu a început să ţipe la miliţieni: „Luaţi mîna de pe acest tînăr! Nu sînteţi aici ca să blocaţi tinerii să fluture steagul ţării lor, dacă asta vor“ ş.a.m.d.'
Anticul îndemn "Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri, şi cel mult imaginea acestor spectatori urâţiţi de mândrie şi curiozitate o putem vedea. Când îmi ascult glasul înregistrat pe bandă mă cuprinde o teamă superstiţioasă, pentru că toţi spun că acesta este glasul meu, dar mie vocea îmi e străină, o cu totul alta aud eu când vorbesc. Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie. Pentru artist, arta este, desigur, un act de autocunoaştere, dar orice operă finită îi este străină autorului, şi sentimentul de nemulţumire, generator de alte opere, provine tocmai din această repetată nerecunoaştere în oglinda creată. Van Gogh nu se recunoştea întreg în autoportretele sale, dar, mai ales, Van Gogh din autoportrete nu seamănă cu cel din tablourile lui Gauguin sau Lautrec. Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd. Ochii noştri pot privi la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare; primesc lentile de microscop şi pot privi în adânc; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie.
Niciodată nu m‑am îndoit că noi, balzacienii, ştim să rămânem inflexibili, mândri şi demni în faţa destinului care ne‑a confruntat cu atâtea popoare de stendhalieni, proustieni, thomasmannişti şi chiar gidieni care, toate, şi‑au găsit câte un cronicar prevestitor al pieirii noastre, deşi toată lumea ştie cum l‑a slăvit Tatăl‑nostru‑din‑rafturi‑de‑cărţi pe dl. Stendhal, toată lumea ştie ce legătură deloc ocultă e între Comedia noastră şi aceea a Timpului Pierdut sau a Casei Buddenbrook...
Noi, balzacienii, risipiţi prin toată lumea, suntem însă un popor literar nu numai inflexibil în faţa veştilor proaste dar şi foarte tolerant. Ne‑am lăsat mult ironizaţi, bagatelizaţi, minimalizaţi, defăimat ca să nu mai spunem imitaţi. Ce ne pot face nou bietele ironii omeneşti? Cu ce ne pot întuneca viaţa nevolnicele calomnii ale celor muritori? Ni s‑a spus că suntem plicticoşi, schematici, prea realişti, lipsiţi de mister şi de halucinaţie... Am ajuns de râsul lumii literare: "încă un Balzac..." devenise o glumă lejeră la adresa oricărui debutant care‑şi începea istoria în cadenţa noastră nemuritoare: "Într‑una din frumoasele zile ale verii anului 183..., un tânăr elegant trecea pe..
Noi, balzacienii, risipiţi prin toată lumea, suntem însă un popor literar nu numai inflexibil în faţa veştilor proaste dar şi foarte tolerant. Ne‑am lăsat mult ironizaţi, bagatelizaţi, minimalizaţi, defăimat ca să nu mai spunem imitaţi. Ce ne pot face nou bietele ironii omeneşti? Cu ce ne pot întuneca viaţa nevolnicele calomnii ale celor muritori? Ni s‑a spus că suntem plicticoşi, schematici, prea realişti, lipsiţi de mister şi de halucinaţie... Am ajuns de râsul lumii literare: "încă un Balzac..." devenise o glumă lejeră la adresa oricărui debutant care‑şi începea istoria în cadenţa noastră nemuritoare: "Într‑una din frumoasele zile ale verii anului 183..., un tânăr elegant trecea pe..
Problematica cunoaşterii nu poate fi numai a posibilităţii cunoaşterii, oricât ar fi de importantă, ci este obligatoriu una a existentului, a lui "ce este"; vrând-nevrând gândirea trebuie să treacă la ontologie, dacă e să fie gândire întreagă, iar cine zice ontologie zice cosmologie (aviz autorului ontologiei încă inedită, de care am amintit). Reproşul adus lui Goethe de a nu putea "înfrânge pluralitatea" şi de a recădea statornic în ea, îmi pare, n-am cum spune altfel, lipsit de sens. Ce se poate înţelege prin aşa ceva? Absolut nimic. Unitate, polaritate, pluralitate, nu sunt, cum crede Noica, termenii indeciziei goetheene şi neputinţei de a se fixa în "Unu stabil". Ei se regăsesc în orice doctrină cosmologică tradiţională (cum explică foarte clar Ernst Robert Curtius în capitolul al doilea din fundamentalul său studiu asupra lui Balzac) şi îi constituie, să zicem astfel, "dialectica" ternară. Dacă unitatea e, cum spuneam, o "idee regulativă" sau o necesitate logică ordonatoare (când nu e o superstiţie, un abuz de limbaj, cum pretinde Zarifopol sau, cum tot el adaugă, "un reflex al vieţii politice, teoretice sau militare" - cf. ibid.), pluralitatea e în schimb o realitate manifestă a lumii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)