Under the glass portcullis of a theatre Amory stood, watching the first great drops of rain splatter down and flatten to dark stains on the sidewalk. The air became gray and opalescent; a solitary light suddenly outlined a window over the way; then another light; then a hundred more danced and glimmered into vision. Under his feet a thick, iron-studded skylight turned yellow; in the street the lamps of the taxi-cabs sent out glistening sheens along the already black pavement. The unwelcome November rain had perversely stolen the day’s last hour and pawned it with that ancient fence, the night.
The silence of the theatre behind him ended with a curious snapping sound, followed by the heavy roaring of a rising crowd and the interlaced clatter of many voices. The matinee was over.
For my part, I can remember the moment not when I started doing literary translation (f you study languages at school and university, you’re having to do it all the time) but when I found the translation that set me – I was about to write “going” but really I mean “set me free’”as a literary translator (three decades of it now, principally of French, poetry and drama in the main, and this has to be the perspective – limited – of these thoughts ). The translation was Samuel Beckett’s of Rimbaud’s “Le Bateau ivre”. To be precise, it was just two words in one line of the fourth stanza. There, Beckett showed that the translator must be alive to what is going on behind the words the poet has chosen. Here’s the whole stanza:
La tempête a béni mes éveils maritimes.
Plus léger qu’un bouchon j’ai dansé sur les flots
Qu’on appell e rouleurs éternels de victimes,
Dix nuits, sans regretter l’oeil niais des falots!
He remembered that at such times he had been particularly absentminded, and could not discriminate between objects and persons unless he concentrated special attention upon them. He remembered seeing something in the window marked at sixty copecks. Therefore, if the shop existed and if this object were really in the window, it would prove that he had been able to concentrate his attention on this article at a moment when, as a general rule, his absence of mind would have been too great to admit of any such concentration; in fact, very shortly after he had left the railway station in such a state of agitation. So he walked back looking about him for the shop, and his heart beat with intolerable impatience. Ah! here was the very shop, and there was the article marked 60 cop." "Of course, it's sixty copecks," he thought, and certainly worth no more." This idea amused him and he laughed. But it was a hysterical laugh; he was feeling terribly oppressed. He remembered clearly that just here, standing before this window, he had suddenly turned round, just as earlier in the day he had turned and found the dreadful eyes of Rogojin fixed upon him. Convinced, therefore, that in this respect at all events he had been under no delusion, he left the shop and went on.
"Ideologul şi-a dorit să devină ideolog. Mai întâi al comunismului. Pagini strategic “uitate” dovedesc strădania. Neîncrederea unor foşti tovarăşi de drum ai familiei în tânărul vlăstar şi, mai apoi, naţional-comunismul pretorienilor ideologici ceauşişti au limitat aspiraţiile pretendentului. Academia Ştefan Gheorghiu, pe care astăzi — pe bună dreptate – ideologul o ia în derâdere, a fost un loc inaccesibil aspirantului de acum câteva decenii. Şansa lui de a nu-și vedea visul cu ochii – a deveni ideolog comunist în toată puterea cuvântului — a stat în obtuzitatea unor trepăduși. În felul acesta, pe scara ascensiunii, aspirantul nu a ajuns atunci mai sus de o treaptă nesemnificativă. În vreme ce poetul a continuat să creadă că textele sale pot ajuta chipul comunismului să devină unul uman, aspirantul la statutul de ideolog a fost ajutat să plece – liniştit şi confortabil – din România de alţi comunişti. Unii cu față umană – eurocomuniști de tip Santiago Carillo. Nu știm cât de uman ar fi fost chipul comunismului spaniol, dacă în Spania s-ar fi instaurat dictatura comunistă. Ajuns afară, cel căruia i s-a blocat accesul în elita tinerilor ideologi comuniști români a devenit unul dintre cei mai aprigi şi străluciţi critici ai comunismului românesc. Politolog. A scris pagini remarcabile, în care a demontat mecanismul comunist. Poetul nu a avut idei politice. A avut ideea fixă că omul trebuie să fie în centrul politicii. O asemenea obsesie nu putea face casă bună cu dependenţa poetului faţă de singura idee politică posibilă în acei ani în România, idee care nu avea în centrul ei decât un singur om. Şi acela nu era poetul, ci dictatorul."
Noi, balzacienii, risipiţi prin toată lumea, suntem însă un popor literar nu numai inflexibil în faţa veştilor proaste dar şi foarte tolerant. Ne‑am lăsat mult ironizaţi, bagatelizaţi, minimalizaţi, defăimat ca să nu mai spunem imitaţi. Ce ne pot face nou bietele ironii omeneşti? Cu ce ne pot întuneca viaţa nevolnicele calomnii ale celor muritori? Ni s‑a spus că suntem plicticoşi, schematici, prea realişti, lipsiţi de mister şi de halucinaţie... Am ajuns de râsul lumii literare: "încă un Balzac..." devenise o glumă lejeră la adresa oricărui debutant care‑şi începea istoria în cadenţa noastră nemuritoare: "Într‑una din frumoasele zile ale verii anului 183..., un tânăr elegant trecea pe..