Irelevánta uzurpáre

Problematica cunoaşterii nu poate fi numai a posibilităţii cunoaşterii, oricât ar fi de importantă, ci este obligatoriu una a existentului, a lui "ce este"; vrând-nevrând gândirea trebuie să treacă la ontologie, dacă e să fie gândire întreagă, iar cine zice ontologie zice cosmologie (aviz autorului ontologiei încă inedită, de care am amintit). Reproşul adus lui Goethe de a nu putea "înfrânge pluralitatea" şi de a recădea statornic în ea, îmi pare, n-am cum spune altfel, lipsit de sens. Ce se poate înţelege prin aşa ceva? Absolut nimic. Unitate, polaritate, pluralitate, nu sunt, cum crede Noica, termenii indeciziei goetheene şi neputinţei de a se fixa în "Unu stabil". Ei se regăsesc în orice doctrină cosmologică tradiţională (cum explică foarte clar Ernst Robert Curtius în capitolul al doilea din fundamentalul său studiu asupra lui Balzac) şi îi constituie, să zicem astfel, "dialectica" ternară. Dacă unitatea e, cum spuneam, o "idee regulativă" sau o necesitate logică ordonatoare (când nu e o superstiţie, un abuz de limbaj, cum pretinde Zarifopol sau, cum tot el adaugă, "un reflex al vieţii politice, teoretice sau militare" - cf. ibid.), pluralitatea e în schimb o realitate manifestă a lumii.