Irelevánta uzurpáre

Anticul îndemn "Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri, şi cel mult imaginea acestor spectatori urâţiţi de mândrie şi curiozitate o putem vedea. Când îmi ascult glasul înregistrat pe bandă mă cuprinde o teamă superstiţioasă, pentru că toţi spun că acesta este glasul meu, dar mie vocea îmi e străină, o cu totul alta aud eu când vorbesc. Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie. Pentru artist, arta este, desigur, un act de autocunoaştere, dar orice operă finită îi este străină autorului, şi sentimentul de nemulţumire, generator de alte opere, provine tocmai din această repetată nerecunoaştere în oglinda creată. Van Gogh nu se recunoştea întreg în autoportretele sale, dar, mai ales, Van Gogh din autoportrete nu seamănă cu cel din tablourile lui Gauguin sau Lautrec. Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd. Ochii noştri pot privi la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare; primesc lentile de microscop şi pot privi în adânc; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie.