"Ideologul şi-a dorit să devină ideolog. Mai întâi al comunismului. Pagini strategic “uitate” dovedesc strădania. Neîncrederea unor foşti tovarăşi de drum ai familiei în tânărul vlăstar şi, mai apoi, naţional-comunismul pretorienilor ideologici ceauşişti au limitat aspiraţiile pretendentului. Academia Ştefan Gheorghiu, pe care astăzi — pe bună dreptate – ideologul o ia în derâdere, a fost un loc inaccesibil aspirantului de acum câteva decenii. Şansa lui de a nu-și vedea visul cu ochii – a deveni ideolog comunist în toată puterea cuvântului — a stat în obtuzitatea unor trepăduși. În felul acesta, pe scara ascensiunii, aspirantul nu a ajuns atunci mai sus de o treaptă nesemnificativă. În vreme ce poetul a continuat să creadă că textele sale pot ajuta chipul comunismului să devină unul uman, aspirantul la statutul de ideolog a fost ajutat să plece – liniştit şi confortabil – din România de alţi comunişti. Unii cu față umană – eurocomuniști de tip Santiago Carillo. Nu știm cât de uman ar fi fost chipul comunismului spaniol, dacă în Spania s-ar fi instaurat dictatura comunistă. Ajuns afară, cel căruia i s-a blocat accesul în elita tinerilor ideologi comuniști români a devenit unul dintre cei mai aprigi şi străluciţi critici ai comunismului românesc. Politolog. A scris pagini remarcabile, în care a demontat mecanismul comunist. Poetul nu a avut idei politice. A avut ideea fixă că omul trebuie să fie în centrul politicii. O asemenea obsesie nu putea face casă bună cu dependenţa poetului faţă de singura idee politică posibilă în acei ani în România, idee care nu avea în centrul ei decât un singur om. Şi acela nu era poetul, ci dictatorul."
Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu