Irelevánta uzurpáre

Anticul îndemn "Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămâne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu suntem în stare să privim decât în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albi, cu pupilele întoarse, probabil, înăuntru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim în ele nu mai suntem decât spectatorii noştri, şi cel mult imaginea acestor spectatori urâţiţi de mândrie şi curiozitate o putem vedea. Când îmi ascult glasul înregistrat pe bandă mă cuprinde o teamă superstiţioasă, pentru că toţi spun că acesta este glasul meu, dar mie vocea îmi e străină, o cu totul alta aud eu când vorbesc. Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie. Pentru artist, arta este, desigur, un act de autocunoaştere, dar orice operă finită îi este străină autorului, şi sentimentul de nemulţumire, generator de alte opere, provine tocmai din această repetată nerecunoaştere în oglinda creată. Van Gogh nu se recunoştea întreg în autoportretele sale, dar, mai ales, Van Gogh din autoportrete nu seamănă cu cel din tablourile lui Gauguin sau Lautrec. Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd. Ochii noştri pot privi la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare; primesc lentile de microscop şi pot privi în adânc; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie.

Niciodată nu m‑am îndoit că noi, balzacienii, ştim să rămânem inflexibili, mândri şi demni în faţa destinului care ne‑a confruntat cu atâtea popoare de stendhalieni, proustieni, thomasmannişti şi chiar gidieni care, toate, şi‑au găsit câte un cronicar pre­vestitor al pieirii noastre, deşi toată lumea ştie cum l‑a slăvit Tatăl‑nostru‑din‑rafturi‑de‑cărţi pe dl. Stendhal, toată lumea ştie ce legătură deloc ocultă e între Comedia noastră şi aceea a Timpului Pier­dut sau a Casei Buddenbrook...
Noi, balzacienii, risipiţi prin toată lumea, suntem însă un popor literar nu numai inflexibil în faţa veştilor proaste dar şi foarte tolerant. Ne‑am lăsat mult ironizaţi, bagatelizaţi, minimalizaţi, defăimat ca să nu mai spunem imitaţi. Ce ne pot face nou bietele ironii omeneşti? Cu ce ne pot întuneca viaţa nevolnicele calomnii ale celor muritori? Ni s‑a spus că suntem plicticoşi, schematici, prea realişti, lipsiţi de mister şi de halucinaţie... Am ajuns de râsul lumii literare: "încă un Balzac..." deve­nise o glumă lejeră la adresa oricărui debutant care‑şi începea istoria în cadenţa noastră nemuri­toare: "Într‑una din frumoasele zile ale verii anu­lui 183..., un tânăr elegant trecea pe..

Problematica cunoaşterii nu poate fi numai a posibilităţii cunoaşterii, oricât ar fi de importantă, ci este obligatoriu una a existentului, a lui "ce este"; vrând-nevrând gândirea trebuie să treacă la ontologie, dacă e să fie gândire întreagă, iar cine zice ontologie zice cosmologie (aviz autorului ontologiei încă inedită, de care am amintit). Reproşul adus lui Goethe de a nu putea "înfrânge pluralitatea" şi de a recădea statornic în ea, îmi pare, n-am cum spune altfel, lipsit de sens. Ce se poate înţelege prin aşa ceva? Absolut nimic. Unitate, polaritate, pluralitate, nu sunt, cum crede Noica, termenii indeciziei goetheene şi neputinţei de a se fixa în "Unu stabil". Ei se regăsesc în orice doctrină cosmologică tradiţională (cum explică foarte clar Ernst Robert Curtius în capitolul al doilea din fundamentalul său studiu asupra lui Balzac) şi îi constituie, să zicem astfel, "dialectica" ternară. Dacă unitatea e, cum spuneam, o "idee regulativă" sau o necesitate logică ordonatoare (când nu e o superstiţie, un abuz de limbaj, cum pretinde Zarifopol sau, cum tot el adaugă, "un reflex al vieţii politice, teoretice sau militare" - cf. ibid.), pluralitatea e în schimb o realitate manifestă a lumii.